Cu mulți ani în urmă, să tot fie vreo 8, Răzvan m-a convins - nu mai știu precis cum și de ce - să fac acest blog. Cumva ăsta e și motivul pentru care încă nu l-am închis, deși trec rar să-l mai șterg de praf, să-i mai aduc cîte-o floare, să-i mai deschid un geam să intre aer proaspăt.
Zilele trecute un metrou care-a ajuns în stație mai devreme decît aș fi vrut a întrerupt la jumătate o poveste care stătea să-nceapă. Ți-am spus că nu am avut vreo trăire specială la Praga. De fapt există o excepție și excepția e un cimitir, unde am ajuns căutînd o crîșmă, spre finalul programului. Era aproape pustiu, doar 2-3 oameni care-și vizitau morții și un nene care, cu o stropitoare de tablă cum avea bunica pe vremuri, uda florile. N-am văzut loc mai verde și mai îngrijit și, paradoxal, mai plin de suflet în tot orașul. Nu știu precis de ce am intrat, poate pentru că era liniște, o liniște despre care n-am să încerc să scriu frumos. Era tihnă de fapt, nu liniște. Un loc aglomerat, cu multe cruci și tot felul de monumente funerare claie peste grămadă, și totuși aerisit, organizat, fără să-mi dea vreo secundă senzația de ”prea mult”, de ”bazar”, ba din contră. La final, m-am așezat pe-o bordură la intrarea în cimitir, lîngă poartă, pentru că nu-mi venea să mai plec și-am ascultat întîmplător clopotele spre ora închiderii.
Cu cîteva zile înainte intrasem în cimitir la bunica-n sat, ca să scurtez un drum. Am mers mai puțin, dar a durat mai mult, pentru că n-am putut să nu mă opresc, pentru că n-am putut să nu fac cîteva poze. Nu-s sigură că nimeresc din prima mormîntul lui bunică-miu (poate și pentru că-n mai bine de 7 ani am fost de două ori acolo), într-un cimitir pe care buruienile și dezordinea îl fac să pară aglomerat și aproape abandonat, deși nu-i nici una, nici alta.
De la florile de plastic în vasele lor de piatră vopsite în argintiu la petalele despre care nu-s sigură că grădinarul nu le îngrijise una cîte una, de la crucile vechi și ruginite, înfipte strîmb și coroanele artificiale care le ornează, trezind cel mult milă la monumentele funerare care nasc uimire și curiozitate pentru că numai la cimitir nu trimit cu gîndul, de la buruienile netăiate cam de cînd n-a mai ascuțit bunică-miu coasa la iedera care inunda elegant cîte-o cruce umbrită, de la văduva care plîngea lîngă mormîntul bărbatului ei, cerîndu-i iertare că neputința fizică n-o lasă să vină să-l vadă mai des la cuplul discret care a aprins o lumînare, a mutat un ghiveci și-a plecat, de la Crucișor la Praga, un pic de artă funerară în oglindă.
No comments:
Post a Comment